Și doamnele o fac, nu-i așa?

Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

SHOP

vezi toate articolele de Florentina Mușat

10 feb 2011 la 13:22

Aș fi vrut să vă împărtășesc emoția care m-a sugrumat la concertul lui Andre Rieu în Viena. Să vă invit, prin ochii mei, într-un sistem organizatoric care funcționează ceas, să vedeți un spectacol grandios, cu un artist extraordinar, un one man show care te ridică de pe scaun să dansezi vals. Să ascultați cu urechile mele un Strauss interpretat magnific, un Shostakovich care te scoală din morți…

Problema e, că până să ajung să mă bucur de toate astea, am trecut prin chinurile iadului, oameni buni… Nu-i vorbă, mai zburasem cu avionul, dar recunosc, experiența acestui zbor m-a marcat profund și nu reușesc să găsesc cuvintele potrivite să-mi domolească furia pe care o resimt când îmi aduc aminte. Nici nu mai contează cum a fost zborul, plăcut, cu turbulențe, nu mai știu dacă s-a răsucit avionul în aer, dacă am picat în gol nu știu câți metri… Dintr-un motiv extrem de întemeiat, nu mi s-au înfundat urechile, și n-am simțit nicio presiune în piept, în gură, în capul pieptului. Nimic. Nici n-aș fi avut cum.

M-am așezat cuminte la locul meu în scaunul de lângă interval, cu doi vecini în dreapta mea, ne-am zâmbit politicos si apoi fiecare și-a văzut de treaba lui. Ei șușoteau, eu mă jucam cu perlele de la gât. Asta până când, din spate am simțit o oarecare foială, spătarul scaunului mi-a fost lovit de câteva ori, era zgomotul tipic când cineva nu-și găsește locul. Imediat apoi, liniștea s-a instalat peste noi toți. Atunci m-a pălit. La început s-a insinuat șmecherește, venea morganatic, când încercam să-l adulmec dispărea de parcă ne jucam prinselea. Era… oricum aș lua-o, un miros… suspect. Am decis să stau nemișcată să-l las să mă împresoare. Rău am făcut! M-a izbit de parcă un luptător sumo m-a luat de-o aripă și a aruncat cu mine de pământ. Când am luat hotărârea să nu mă mai uit în gol nemișcată, (secretul meu învățat de la Proust de-a recunoaște anumite mirosuri), i-am văzut pe vecinii de scaun înghesuiți unul într-altul, cu ochii beliți spre mine, arătând de parcă Terente tocmai le arătase tatuajul de pe penis: îngroziți, rușinați, temători, cu mina omului care nu mai ascunde faptul că se află într-o situație penibilă. Eu, cu ultima urmă de demnitate, am silabisit ceva de genul: nu eu, știți, eu mă spăl des, și mă dau și cu parfum. Am fost tentată să le povestesc faza cu liftul, când toată lumea a urcat pe scări după ce am coborât eu. Mirosea a parfum de te ustura gâtul și te lua tusea. Am lăsat-o baltă, presimțeam că nu e în avantajul meu. Ne-am mirosit reciproc și am decis că nu e de la noi. Am încercat apoi să ghicim de la ce vine acel miros. Eram serioși și gravi, așa cum sunt oamenii după un cutremur mai măricel când ies afară și-și dă fiecare cu părerea câte grade a avut. Am trecut în revistă: pește stricat cu maioneză de la revelion, vomă de bețiv stătută în soare, zece furuncule cu streptococ, diaree de urangutan bolnav de malarie. Nimic nu părea că se potrivește. Din când în când valurile de miros ne loveau și mai abitir, în ciudă parcă, și dacă ne țineam respirația era și mai rău, pentru că la un moment dat trebuia să respiri că n-aveai încotro și atunci îți intra duhoarea pe nas de te apuca leșinul. Când au venit cu mâncarea fetele alea care odată erau sexy, se făceau filme porno cu ele și se numeau stewardese, am crezut că mi se face rău. Am refuzat gustarea cu o scârbă de parcă mi s-a întins în față o farfurie plină cu fecale proaspete și aburinde. Vecinii mei, palizi ca niște hepatite umblătoare stăteau cu nasurile lipite de geam (norocoșii!!) și visau la puritatea aerului de afară, la temperatura extremă care n-are concurență când vine vorba de ceva pestilențial. Începuse să mă usture ochii și-mi venea să vomit. Cred că fața mea spunea mai repede decât ar fi spus-o gura, pentru că în secunda următoare vecinii și-au luat pungile pentru sickness și le-au pus în poală. Au început să șușotească și au decis să se mute, chit că unul stătea hăis și altul cea, nu mai conta. Scăpau de infecție. S-au ridicat triumfători, eu politicos le-am făcut loc ca să treacă și atunci mi-au șoptit. Din spate miroase. S-a descălțat…

Nu m-am întors. Aia e… mai e o oră. Stăteam singură și mă jucam cu punga de vomă. Tocmai îmi făcusem un evantai când, un al doilea luptător sumo s-a așezat cu hardughia de cur fix pe fața mea. Fraților, toți avem gaze la stomac, unii mai scăpăm vreo două și în public dacă avem certitudinea că nu miroase și nu lăsăm dâră… dar asta era o capodoperă de bășină. Perfectă din toate punctele de vedere. Așa cum vorbește soțul meu despre vin, pot s-o fac și eu despre acea flatulatie. Cu buchet specific, taninos, care se mulează perfect pe pereții nărilor și rămâne o zi întreagă, cu note de vârf exigente, cele de mijloc ascuțite, cu un miros care își atinge potențialul la maxim un minut de la eliberarea spre absolut. Ajunsesem în așa hal de acceptare a situației încât n-am schițat nici un gest de disculpare când vecinii din față s-au întors siderați spre mine. Mă gândeam ce ghinionul dracului să mă duc la Andre Rieu și să călătoresc taman lângă niște căcați-pișați care mi-au ars foliculii din nas după ce s-au descălțat. Nu suntem deja de râsul Europei, acum aurolacii dracului circulă și cu avioanele, s-au spurcat la Tirurile care-i trece clandestin peste tot în lume. După bășina perfectă nimic nu mă mai mira. Am simțit cum le miros picioarele de mi-au gonit vecinii, transpirația le era esență pură de m-au lăsat fără grai. Acum venise momentul să dau cu ochii de căcați-pișații din spatele meu și să le arăt tot disprețul pe care fața mea palidă, ochii încercănați și greața din priviri ar fi fost în stare s-o facă. Avionul a aterizat, să nu mă întrebați că nu știu cum, m-am ridicat și m-am uitat spre scaunul din spate. O doamnă blondă stătea aplecată și se încălța. Când și-a pus haina, damful de transpirație mi-a afectat și auzul. S-a ridicat și a întrebat-o pe fătuca de la liniile aeriene, ceva, un fel de aine claine popârțaine, într-o perfectă limbă a lui Goethe. Am trecut pe lângă ele urmărind-o pe pseudostewardesă cum face câte-un pas înapoi la apropierea doamnei blonde. Da’ acum de ce-i mai zic doamnă? Că doar cu câteva secunde-n urmă puteam să jur că pe scaunul din spate se află ultima generație de aurolaci…

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Post publicat in data 10 feb 2011 la 13:22

in Life.

Pentru a urmari comentariile la acest post foloseste feed-ul RSS 2.0.

Poti lasa un comentariu, sau un trackback de pe propriul blog.

Vise cu toptanul. Așteptări cu nemiluita. Aripi, câte-un kilometru fiecare. Rănite la primul zbor mai abrupt. Micșorate 10 metri. Speranțe efervescente. Teatru. Actriță. Măști pe scenă. Măști pe stradă. Vise aruncate la tomberon. Tăiat din aripi încă cinci metri. Audiții. Castinguri. Iar speranțe. Dezamăgiri. Nu sunt înaltă. N-am cu ce umple decolteul. ’Eu nu beau cafea ! Ah, nu e vorba despre nicio cafea? E doar un cod…’ Strânse speranțele de pe jos, una câte una, puse în sertar. Aripi micșorate încă cinci metri. Zbor mai lin și mai precaut. Căutat jumătatea lipsă. Găsit. Făcut copil. Smulse pene din aripi, făcut cuib copil. Cald și pufos. Drum nou. Proaspăt. Neumblat. Pierdut meserie. Găsitorului recompensă. Liniște. Umplut pagini cu cuvinte. Publicate. Citite. Măgulită. Regenerare aripi 10 metri. Zbor plăcut în aer străin. Orbecăială printre fraze. Not my territory. Ambiția cât casa. Teatrul, închis în sertarul de deasupra speranțelor. Ferecate. O nouă provocare. Intrigant de plăcut. Cuvintele ies din ce în ce mai repede. Capătă sens. Iau formă. Plutesc. Prind viață. O nouă meserie. Aripile deschise maiestuos, în total 3 kilometri. Ce studii ai? Ah, nu esti jurnalist? Sorry. Zbor frânt. Jigniri. Insulte. Mai nou, actrițele scriu? Aripi de potârniche uitată în ploaie și frig. Vezi-ți de meseria ta și lasă scrisul. Pornit agale pe jos. Bătut la uși noi și moderne. Din tâmplărie pvc cu termopan. Așezat cuminte oriunde sunt pusă. Plimbat hârtii. Du-le sus. Nu, mai bine jos. Putregai în relațiile dintre oameni. Interviu Cărtărescu. Simplu și dureros de firesc. Redescoperit sertarul cu speranțe. Sub cel cu teatrul. Pornit la drum. Colegi răi. Vicleni. Deschis sertarul meseriei și pusă masca nr. 315. Cea a ipocriziei. Apoi nr. 64: Nepăsarea. Jonglat cu măștile meseriei după bunul plac. Conștientă. Ultimul tren. Singura șansă rămasă. Obosită. Slalom printre hiene. Recunoscut din măști. Unele level up. Aripi împietrite. Un bebe. Descătușată. Liberă. Fericită. Sens nou vieții. Mai puțină încleștare. Relaxare. Redescoperit matrice meserie. Mulțumesc asemenea. Seva și curajul? Din cuib.

» citeste biografia