Oglinda

Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

SHOP

vezi toate articolele de Florentina Mușat

21 feb 2011 la 11:34

Hai, recunoaște că și tu ai închis în pivnița sufletului un morman de imagini, de mirosuri, secvențe, clipe, momente anume din viața ta, și mai presus de toate astea, ai ascuns acolo câteva personaje pe care le vrei uitate. Apoi ai ferecat locul cu cel mai solid lacăt și ai dosit totul într-un sertar al minții. Pentru uitare. Recunoaște că nu Dumnezeu îți sufla în ceafă când îți era cel mai greu ci binevoitorii care așteptau să-ți facă vânt mai abitir în abis. Recunoaște că ești un om complicat cu un milion de întrebări, cu obsesii, că nu-ți plac platitudinile, că te obosește calmul tâmp al celor din jur, că nu ai mai râs în hohote din timpul liceului, că-ți dorești în secret un eveniment ca să scoată omenirea din amorțeală. Recunoaște că ai nevoie de adrenalină, mister, pericol, că te uiți pe nerăsuflate la Fringe și speri ca odată să fii martor la un eveniment ieșit din comun. Să vezi cu ochii tăi. Recunoaște că îți iubești din ce în ce mai mult câinele după ce cunoști din ce în ce mai mulți oameni. Recunoaște că ești mereu pe fugă și multe lucruri le faci în dorul lelii. Speri să nu se prindă nimeni. Recunoaște că ai ajuns într-un asemenea hal de rutină că poți să numeri pașii până la lift, secundele până la parter, minutele până la Unirii, știi câte fumuri să tragi ca să termini țigara, în câte sorbituri se termină cafeaua și în cît timp adormi. Îți spun eu: adormi greu. Noaptea în pat mintea ta e un carusel, zornăie, bubuie, scoate fum. Am stabilit că nu-ți plac platitudinile, dar recunoaște că ești de acord cu faptul că mâncarea nu mai are gustul pe care-l aștepți. Pe care-l știai. Recunoaște că nu prea îți place să faci nimic în timpul liber. Vegetezi, inert, mutând canalele la nesfârșit fără să cauți ceva anume. Apeși pe telecomandă din instinct iar degetul se mișcă în sus și-n jos sistematic, fără să-l poți opri. Recunoaște că ai putea să faci un eseu despre oboseală. O, ar fi lung, plin de aliterații, personificări, metafore. Recunoaște că nu mai aștepți cu înfrigurare să vezi ce-ți rezervă viitorul. Și că muzica te ajută să-ți revii din o mulțime de stări negative. Excelezi la capitolul acesta. Nu-i așa că atunci când te apropii de spitalul unde ai fost internat tu sau cineva nespus de drag, traversezi pe trotuarul de vizavi?

Și tu ai rănit sentimentele unui prieten dar anii au trecut și… ce rost are să-ți mai amintești de asta? Scuzele sunt tardiv de târzii, vorba administratorului de la bloc. Ai îngropat totul în pivnița sufletului. Recunoaște că ți-ar plăcea să ai altă profesie dar ești reținut când te gândești la asta. Pentru că știi că se poate mai rău. Vezi în jurul tău zilnic oameni care orbecăie pe drumuri rătăcite. Și ți se face frică. Recunoaște că ideea unui copil te înspăimântă. În sinea ta știi că nu ești suficient de matur, de responsabil, de atent, de dedicat, de puternic ca să crești și să educi un copil. Recunoaște că n-ai curaj să spui că ești ateu convins. Știi că există un Creator dar refuzi să crezi că Matricea Tuturor Lucrurilor, cum îi spui tu lui Dumnezeu, are nevoie de slăviri, rugi, umilințe și sfială. Geniul care a creat totul în jur să aștepte proslăvirea și miile de mulțumiri!? Știi că nu se potrivește tiparului.

Recunoaște că-ți place să-i biciui pe oameni atunci când greșesc, cu cuvinte aspre, grele, care lovesc din plin. N-ai păreri de rău, în fond au meritat-o, nu-i așa?

Ești la un pas să te transformi într-un misogin, sociopat, mizantrop.

Recunoaște că te-ai transformat deja…

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Post publicat in data 21 feb 2011 la 11:34

in Life.

Pentru a urmari comentariile la acest post foloseste feed-ul RSS 2.0.

Poti lasa un comentariu, sau un trackback de pe propriul blog.

Vise cu toptanul. Așteptări cu nemiluita. Aripi, câte-un kilometru fiecare. Rănite la primul zbor mai abrupt. Micșorate 10 metri. Speranțe efervescente. Teatru. Actriță. Măști pe scenă. Măști pe stradă. Vise aruncate la tomberon. Tăiat din aripi încă cinci metri. Audiții. Castinguri. Iar speranțe. Dezamăgiri. Nu sunt înaltă. N-am cu ce umple decolteul. ’Eu nu beau cafea ! Ah, nu e vorba despre nicio cafea? E doar un cod…’ Strânse speranțele de pe jos, una câte una, puse în sertar. Aripi micșorate încă cinci metri. Zbor mai lin și mai precaut. Căutat jumătatea lipsă. Găsit. Făcut copil. Smulse pene din aripi, făcut cuib copil. Cald și pufos. Drum nou. Proaspăt. Neumblat. Pierdut meserie. Găsitorului recompensă. Liniște. Umplut pagini cu cuvinte. Publicate. Citite. Măgulită. Regenerare aripi 10 metri. Zbor plăcut în aer străin. Orbecăială printre fraze. Not my territory. Ambiția cât casa. Teatrul, închis în sertarul de deasupra speranțelor. Ferecate. O nouă provocare. Intrigant de plăcut. Cuvintele ies din ce în ce mai repede. Capătă sens. Iau formă. Plutesc. Prind viață. O nouă meserie. Aripile deschise maiestuos, în total 3 kilometri. Ce studii ai? Ah, nu esti jurnalist? Sorry. Zbor frânt. Jigniri. Insulte. Mai nou, actrițele scriu? Aripi de potârniche uitată în ploaie și frig. Vezi-ți de meseria ta și lasă scrisul. Pornit agale pe jos. Bătut la uși noi și moderne. Din tâmplărie pvc cu termopan. Așezat cuminte oriunde sunt pusă. Plimbat hârtii. Du-le sus. Nu, mai bine jos. Putregai în relațiile dintre oameni. Interviu Cărtărescu. Simplu și dureros de firesc. Redescoperit sertarul cu speranțe. Sub cel cu teatrul. Pornit la drum. Colegi răi. Vicleni. Deschis sertarul meseriei și pusă masca nr. 315. Cea a ipocriziei. Apoi nr. 64: Nepăsarea. Jonglat cu măștile meseriei după bunul plac. Conștientă. Ultimul tren. Singura șansă rămasă. Obosită. Slalom printre hiene. Recunoscut din măști. Unele level up. Aripi împietrite. Un bebe. Descătușată. Liberă. Fericită. Sens nou vieții. Mai puțină încleștare. Relaxare. Redescoperit matrice meserie. Mulțumesc asemenea. Seva și curajul? Din cuib.

» citeste biografia