O femeie face carieră. Motivant film. Dar nu face copii. N-are timp.

Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

SHOP

vezi toate articolele de Florentina Mușat

01 Feb 2011 la 11:00

O cunoscută editorialistă de modă consideră, pe blogul personal, de neacceptat concediul de maternitate pentru o perioadă de doi ani. Să stai acasă timp de doi ani să-ți crești progenitura, înseamnă că jobul reprezintă pentru tine doar o sursă de venit, nu ai nicio pasiune pentru ceea ce faci și drept dovadă nu vei face niciodată performanță. Îmi vine să râd de absurditatea și lejeritatea cu care unele persoane pun pe-un taler copilul iar pe celălalt jobul.
Am o prietenă care a lucrat într-o multinațională de când a terminat facultatea. Au trecut anii pe lângă ea așa cum trec pentru tine primii șapte ani din viața primului copil: nici nu-i simți, nici nu stii când, nici nu realizezi că a sosit timpul să-i cumperi ghiozdan. Fata asta devenise un monument de conștiionciozitate. Dacă nu-și termina treaba se înființa sâmbăta cu laptopul la birou. Rămânea veșnic peste program. Își lua concediul cu țârâita ca să nu lase un gol prea mare… Și după multe ore petrecute taman în adierea nesimțită a aerului condiționat care-i bătea fix în ceafă, a făcut o meningită care a țintuit-o în patul unui spital insalubru, apoi două săptămâni în propriile așternuturi. Când și-a revenit din dureri de cap și delir a întrebat cu o voce stinsa ce s-a întâmplat cu deadline-urile ei. Ca-n bancul ăla cu evreul pe patul de moarte cu tot familionul strâns în jurul lui. Muribundul tot întreba unde e Rashela, unde e Ițic, unde e nepotul, unde e strănepotul și cu ultima suflare a bâiguit cu năduf: dar la magazin cine a rămas netrebnicilor, daca toți ați venit aici?
Ei bine, așa și cu prietena mea. Centrul existentei ei era jobul. S-a întors la birou puțin cocoșata, gheboșită și slabă beldie. Dar cu o dorință de a munci pe brânci ce-i clocotea în vene mai ceva ca lava din Krakatau. După două săptămâni a primit un ditamai șut în dos. Șefii, în timp ce nefericita delira de febra în spital, au găsit o înlocuitoare, care muncea și mai abitir, venea la birou și duminica dacă era chemată, făcea și cafea, se ducea și la poștă după corespondență, și-și lua de lucru și acasă. Era un upgrade.
Ciudat lucru, dar la mine în familie, în cercul de prieteni, al cunoscuților, punând la socoteală și vecinii, nu mai e vreunul care să se contopească cu serviciul. Să mulțumească alarmei telefonului care a sunat dimineață să-l trezească pentru a pleca în fuga mare la întâlnirea cu colegii, cu biroul, cu șefii, sa ignore traficul de dimineată, doar pentru că la finalul drumului îl așteaptă recompensa: o noua zi de muncă, o nouă șansă de a-ți demonstra calitățile și profesionalismul. Când lucram în TVR o tanti angajată de o viață la postul public mi-a spus, în timp ce mâncam o ciorbă de 3 lei de la cantină, că ea a rezistat atâția ani în postul acela cu o pastilă de diazapam luată dimineața în timp ce trecea de gardienii de la poartă. Cu o mână fluturam legitimația de acces, cu cealaltă înghițeam pastila cu o dușcă de cafeluță din sticla de Fanta. Am rămas buimacă de seninătatea cu care îmi povestea. Eheiii, păi altfel cum crezi că aș fi rezistat aici? După șapte luni am avut de ales, ori diazepamul ori să-mi caut alt job. Așa am ajuns în presă. Dacă fac performanță? Nici pomeneală. Copiii? Sunt bine, sănătoși, mersi de întrebare. De fapt, pentru că nu m-am stresat prea mult să plac șefilor pe nicăieri, și pentru că n-am săpat pe nimeni ca să capăt un post mai bun, am fost extrem de disponibilă să petrec un timp de calitate cu copiii mei. Băiatul cel mare e cel mai bun din clasă. Citește de la patru ani pentru că i-am cumpărat litere magnetice și le-am lipit pe frigider. Scriam în fiecare zi, mama, lapte, papa, apa… până le-a buchisit și singur. Acum citește Jules Verne. E în clasa 1. V-am spus cât de frumos cântă la pian? Daaaa…. E și pe You Tube. ÎI duc și la înot. Doar e cel mai complex sport. Minunat. Și-uite așa am mai făcut unul. Păi sigur c-am avut și timp și curaj. Statul m-a plătit să stau acasă și să am grijă de viitorul țării. M-am conformat. Nu sunt mamă de carieră și nici nesimțită nu sunt ca să-mi las baltă colegele din redacție care n-au nici o vină că îmi place la nebunie să-mi cresc singură copiii. În acești doi ani am ajutat cum am putut, cât am putut.
Nu am făcut niciodată din job centrul existenței mele. Mi-am dorit o familie mai mult decât ascensiunea profesională.
Mă rog, una peste alta, e minunat să faci copii. De crescut, nu mai zic… Dar dacă i-ai făcut, fii mereu prin preajmă și crește-i ca la carte. Acordă-le toată atenția, răbdarea și înțelegerea din univers. Scaldă-i într-o mare de iubire și pupă-le fiecare degețel de la piciorușe. Pentru că atunci când ți s-a fecundat ovulul, și când, cu o precizie matematică s-a declanșat mecanismul creației unei vieți, pe care niciun savant n-a reușit să-l descifreze, ființa din tine n-a avut încotro… a trebuit să stea cuminte, să-si creeze propriul sistem de supraviețuire și să dea ochii cu tine când a simțit că e pregătită. Așa că nu fugi de copil de frica deprofesionalizării. Cu puțin cap le poți face pe amândouă. Cu o singură condiție: pe cea mai importantă o faci cu tot sufletul. Stabilește tu care e cea mai importantă după criteriul universal al bunul simț, nu după cel românesc că lunea e zi scurtă iar vineri nici iarba nu crește…

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Etichete: familie, Job

Post publicat in data 01 Feb 2011 la 11:00

in Job.

Pentru a urmari comentariile la acest post foloseste feed-ul RSS 2.0.

Poti lasa un comentariu, sau un trackback de pe propriul blog.

Citeste si:

foreach ($articole_related as $articol_related)

{

}

Vise cu toptanul. Așteptări cu nemiluita. Aripi, câte-un kilometru fiecare. Rănite la primul zbor mai abrupt. Micșorate 10 metri. Speranțe efervescente. Teatru. Actriță. Măști pe scenă. Măști pe stradă. Vise aruncate la tomberon. Tăiat din aripi încă cinci metri. Audiții. Castinguri. Iar speranțe. Dezamăgiri. Nu sunt înaltă. N-am cu ce umple decolteul. Strânse speranțele de pe jos, una câte una, puse în sertar. Aripi micșorate încă cinci metri. Zbor mai lin și mai precaut. Căutat jumătatea lipsă. Găsit. Făcut copil. Smulse pene din aripi, făcut cuib copil. Cald și pufos. Drum nou. Proaspăt. Neumblat. Pierdut meserie. Găsitorului recompensă. Liniște. Umplut pagini cu cuvinte. Publicate. Citite. Măgulită. Regenerare aripi 10 metri. Zbor plăcut în aer străin. Orbecăială printre fraze. Not my territory. Ambiția cât casa. Teatrul, închis în sertarul de deasupra speranțelor. Ferecate. O nouă provocare. Intrigant de plăcut. Cuvintele ies din ce în ce mai repede. Capătă sens. Iau formă. Plutesc. Prind viață. O nouă meserie. Aripile deschise maiestuos, în total 3 kilometri. Ce studii ai? Ah, nu esti jurnalist? Sorry. Zbor frânt. Jigniri. Insulte. Mai nou, actrițele scriu? Aripi de potârniche uitată în ploaie și frig. Vezi-ți de meseria ta și lasă scrisul. Pornit agale pe jos. Bătut la uși noi și moderne. Din tâmplărie pvc cu termopan. Așezat cuminte oriunde sunt pusă. Plimbat hârtii. Du-le sus. Nu, mai bine jos. Putregai în relațiile dintre oameni. Interviu Cărtărescu. Simplu și dureros de firesc. Redescoperit sertarul cu speranțe. Sub cel cu teatrul. Pornit la drum. Colegi răi. Vicleni. Deschis sertarul meseriei și pusă masca nr. 315. Cea a ipocriziei. Apoi nr. 64: Nepăsarea. Jonglat cu măștile meseriei după bunul plac. Conștientă. Ultimul tren. Singura șansă rămasă. Obosită. Slalom printre hiene. Recunoscut din măști. Unele level up. Aripi împietrite. Un bebe. Descătușată. Liberă. Fericită. Sens nou vieții. Mai puțină încleștare. Relaxare. Redescoperit matrice meserie. Mulțumesc asemenea. Seva și curajul? Din cuib.

» citeste biografia