Eu rămân aici în țară…

Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

SHOP

vezi toate articolele de Florentina Mușat

09 Dec 2011 la 14:43

31 comentarii 1960 vizualizari.

Nu pot să plec definitiv din țara. Dar, voi, ceilalți care ați plecat deja sau intenționați s-o faceți să nu mă judecați greșit. Pur și simplu nu mă pot mișca de aici. Nu, nici pentru mine țara n-a făcut nimic, ba dacă ar fi să ne întrecem în lovituri de grație primite după ceafă sau sub centură, eu câștig în fața multora. Punem pariu? ? Fiți atenți: am lucrat ani în șir fără carte de muncă, bunica mea a făcut infarct iar medicul de la salvare i-a dat laxative și ceaiuri de “ieșit afară”, preotul de la cimitir vrea s-o dezgroape, că “au trecut șapte ani și nu avem loc de veci”, cand mi-a expirat buletinul în cel nou apăream cu numele de fată, la bloc, vecinul de deasupra și-a construit un wc și-o baie deasupra sufrageriei mele, educatoarea de la gradinița de stat mi-a cerut șpagă pentru locul copilului, polițistul de la examinari auto m-a picat la traseu pentru ca n-are incredere în ochii mei și-n plus el nu dă permisul la femei din prima, mi-au imbolnavit copilul la naștere și-au bâjbâit apoi un an de zile să-l trateze, ne-au spart magazinul de trei ori în două luni, hoțul, același de fiecare dată – fiul unui cercetător de la Măgurele. Oh, și mai sunt, dar aș umple pagina…

Eu stau aici. M-am și mutat la țară. Cumpăr lapte de vacă de la nea Sile, brânza de la nea Fane, ouă de la tanti Sanda și restul de la Carrefour. Problema cu mine este că mă dor rădăcinile. Mă doare pământul. Mă ține aici, uneori împotriva voinței mele, ca-n jocul acela cu pionul și magnetul… și păstrez în mine ca-ntr-un oracol imagini și sunete din copilărie. Nu, n-am copilărit la țară, sănătos, curat și natural cum încerc să trăiesc acum, eu m-am jucat cu liftul, ne-am alergat printre dărâmăturile caselor demolate, am aruncat pungi cu apă de pe bloc și am bubuit țevi cu carbid. Deși trec rar pe strada unde s-au întâmplat toate astea, atunci când o fac, provocat, mașina juri că are pană, abia se mișcă. Mă uit la capacele de canal, la vișinul din fața scării, mă uit la etajele unde stăteau cei dragi și simt cum mi se chircește sufletul de dor. Unde să mă duc? Ce țară ar primi un om plin până la refuz cu amintiri ca mine? Prietenii plecați peste mări, mi-au zis că acolo unde stau acum nu e timp de melancolii. În străinătate nu-ți poți permite să împletești vise, nu ai timp să cobori adânc în tine și mai presus de toate, în tabloul perfect desenat al unei societăți corecte și funcționale, un nostalgic mai mult încurcă. Străinătatea nu importă boemi. Așa că locul meu nu e acolo… dar voi, duceți-vă. Căutați-vă rostul, aprecierea și șansa în alte zări. Eu voi îmbătrâni aici cu sufletul plin ca un cufăr cu lucruri vechi, prăfuite și trecute. La care țin ca la ochii din cap…

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Post publicat in data 09 Dec 2011 la 14:43

in Arte & Popcult.

Pentru a urmari comentariile la acest post foloseste feed-ul RSS 2.0.

Poti lasa un comentariu, sau un trackback de pe propriul blog.

Vise cu toptanul. Așteptări cu nemiluita. Aripi, câte-un kilometru fiecare. Rănite la primul zbor mai abrupt. Micșorate 10 metri. Speranțe efervescente. Teatru. Actriță. Măști pe scenă. Măști pe stradă. Vise aruncate la tomberon. Tăiat din aripi încă cinci metri. Audiții. Castinguri. Iar speranțe. Dezamăgiri. Nu sunt înaltă. N-am cu ce umple decolteul. Strânse speranțele de pe jos, una câte una, puse în sertar. Aripi micșorate încă cinci metri. Zbor mai lin și mai precaut. Căutat jumătatea lipsă. Găsit. Făcut copil. Smulse pene din aripi, făcut cuib copil. Cald și pufos. Drum nou. Proaspăt. Neumblat. Pierdut meserie. Găsitorului recompensă. Liniște. Umplut pagini cu cuvinte. Publicate. Citite. Măgulită. Regenerare aripi 10 metri. Zbor plăcut în aer străin. Orbecăială printre fraze. Not my territory. Ambiția cât casa. Teatrul, închis în sertarul de deasupra speranțelor. Ferecate. O nouă provocare. Intrigant de plăcut. Cuvintele ies din ce în ce mai repede. Capătă sens. Iau formă. Plutesc. Prind viață. O nouă meserie. Aripile deschise maiestuos, în total 3 kilometri. Ce studii ai? Ah, nu esti jurnalist? Sorry. Zbor frânt. Jigniri. Insulte. Mai nou, actrițele scriu? Aripi de potârniche uitată în ploaie și frig. Vezi-ți de meseria ta și lasă scrisul. Pornit agale pe jos. Bătut la uși noi și moderne. Din tâmplărie pvc cu termopan. Așezat cuminte oriunde sunt pusă. Plimbat hârtii. Du-le sus. Nu, mai bine jos. Putregai în relațiile dintre oameni. Interviu Cărtărescu. Simplu și dureros de firesc. Redescoperit sertarul cu speranțe. Sub cel cu teatrul. Pornit la drum. Colegi răi. Vicleni. Deschis sertarul meseriei și pusă masca nr. 315. Cea a ipocriziei. Apoi nr. 64: Nepăsarea. Jonglat cu măștile meseriei după bunul plac. Conștientă. Ultimul tren. Singura șansă rămasă. Obosită. Slalom printre hiene. Recunoscut din măști. Unele level up. Aripi împietrite. Un bebe. Descătușată. Liberă. Fericită. Sens nou vieții. Mai puțină încleștare. Relaxare. Redescoperit matrice meserie. Mulțumesc asemenea. Seva și curajul? Din cuib.

» citeste biografia