Da’ acolo cine e?!?

Unul din lucrurile pe care le urăsc la mine este numele. Nu cred că există ceva mai insipid, mai lipsit de farmec precum Florentina. Mă aplec cu iertare în fața tizelor. Ce vreți, dacă așa simt? Pe mamaie o chema Aglaia, dar ea, bucovineancă deșteaptă, s-a asigurat: s-a recomandat toată viața Lenuța. Odată, m-a luat deoparte și mi-a spus pe un ton care nu lăsa loc de-ntors, să nu care cumva să-i las numele Aglaia pe cruce că se va perpeli fără odihnă pe lumea ailaltă: e treaba ta cum te descurci, găsești tu ceva… dar să nu se vadă Aglaia, că n-o să am liniște acolo unde mă duc!! După ce n-a mai fost, am rugat pe cineva să-i acopere numele cu coronițe din salcie, așa că de departe, așa cum am văzut eu, numele Aglaia nu se putea citi. În schimb numele de familie cu care s-a mândrit de când s-a luat cu tataie, era scris cu litere imense, îngroșate, dublate: Bucinică.

Uite, mie îmi pare rău că n-am votat pe site-ul dailycotcodac.ro numele pe care eu le consider cu adevărat ieșite din comun. Mărturisesc că sunt surprinsă de alegerea celor peste 2000 de votanți. Nu cred că Struț Modest merita locul întâi, și nici ocupantul locului doi Rândunel Pisică nu-și merită cu adevărat podiumul. Și asta deoarece concurența a fost crâncenă, cei doi domni de mai sus s-au luptat cu domnul Carmen Stamatescu și doamna Ruptureanu Rozeta, ocupanta unui rușinos loc 41. Dacă știam din timp, nu l-aș fi lăsat pe Florentin Gust Băloșin să zacă pe penultimul loc sau pe doamna Penelopa Muilă la coada clasamentului.

Domnul Păsărică Alexandru Dick ar fi trebuit să se afle în primii zece, alături de Paraschiva Sula, Cojocaru Tom-Bob-Mac-Bill-Constantin, Tuduce Dorule Dicusară, Andaluzia Poșircă, Mucea Zinel și Sarmisegetusa Tulbure.

Și eu, ca tot românul, zâmbesc cu condescendență la auzul numelor pe care țiganii le dau copiilor: Termopan, Ilegitim, San Ciro. Zâmbesc, nu râd! Aproape că mi-e milă, sau mă simt jenată, sau… mă gândesc că peste ani, acești puradei nevinovați, mulți la număr, vor forma o majoritate covârșitoare în societatea românească.

Săptămâna trecută mi-a venit copilul de la școală stacojiu de furie. Din bolboroselile lui am înțeles că a fost pedepsit să stea cu țiganca. Pedeapsa supremă a celor neastâmpărați. Ooo… nu începeți…. că am făcut ce-ați face și voi: și ea este copil, nu e nicio diferență între voi, nu haina face pe om, e o fetiță nevinovată, e urât să-i umilești pe ceilalți doar pentru că tu crezi că ești altfel… Mda. Apoi, cât a durat pedeapsa am făcut terapie de m-am plictisit: explică-i că nu e frumos să-și șteargă mucii pe tine, și nici să-ți toarnele laptele în cap, să-ți rupă cartea de abecedar, uite ia aici gelul antimicrobian, când te mai scuipă, te ștergi cu el. Dacă îți vorbește urât, fă-te că n-o auzi. Nu repeta ce spune. N-o mai lăsa să-ți mâzgălească hainele și nici caietele. Apoi i-am povestit de Viorica.

Colega mea de bancă din școală. Brunețică, doi ochi migdalați, două pulovere, unul roz și unul roșu, și o minte sclipitoare. Din caietele Vioricăi copiam temele, pe ea mă bazam să-mi sufle, ea mă acoperea când întârziam, lipseam, chiuleam… Ne împărțeam sendvișurile cu parizer, veneam și plecam împreună de la școală și ne știam toate secretele. Pentru mine ea era Vio, nicidecum țiganca, cum auzeam pe culoar în drum spre toaletă. Desigur, mergeam împreuna la baie… Nu puteam să beau apă din căușul palmei dacă nu era Vio cu mine. Era de zece, ba nu, de-o sută de ori mai deșteaptă decât mine însă în catalog, la note, nu se vedea această evidență. Nici un profesor nu vedea mai departe de cele două veșnice pulovere ale ei, nicio notă nu-i reflecta valoarea. Dacă o teză nu avea greșeală, era înroșită cu prelungirea căciulițelor la ă, cu presupuse greșeli de exprimare, alineatul era mai mare sau prea mic, iar la matematică cifrele nu erau scrise citeț, în plus, depășeau pătrățelele.

Cu ceva ani în urmă mă grăbeam ca o vijelie să străbat un trotuar aglomerat și printre șaorma, covrigi și merdenele i-am văzut fățuca frumoasă, cu tenul măsliniu, cu firele rebele de păr negru ce-i cădeau pe obraz… Viorica mea era tristă, ochii ei migdalați și iuți ca de veveriță erau acum reci și nepăsători. Nu știu când am mai plâns în plină stradă, nemișcată, printre oameni grăbiți cum am făcut-o atunci. Nu mă puteam urni și nici privirea nu puteam s-o mut. Mă uitam cum împachetează merdenele și brânzoaice, cum se străduia să-și pună mănușa de plastic ca să nu atingă produsele cu mâna. Mâna ei care rezolvase atâtea exerciții la matematică pe care eu nici acum nu știu să le fac… Mâna ei cu degete lungi și unghii frumos conturate care păreau de regină față de cionturile mele roase și zgâriate de pisici. N-am îndrăznit să-i vorbesc și nu știu dacă m-a văzut.

Și mai presus de orice, nu știu cât a înțeles copilul meu din povestea asta.

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter