Confesiunea unui dependent de heroină

Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

SHOP

vezi toate articolele de Florentina Mușat

18 apr 2011 la 10:23

Așa, și care realitate zici tu că e cea adevărată? A ta sau a mea? Și în ce calitate îți permiți tu să mă judeci? Poate sunt un victimizat, un proscris, un nihilist, poate așa am ales eu să evadez. Da, am făcut-o din bravură, am vrut să-mi demonstrez că sunt propriul meu stăpân, sunt propriul meu Dumnezeu. Am nevoie de substanța asta ca să fug de rahaturile pe care le înghiți tu polonicul, înțelegi? Stai ca fraiera și te plângi pe bloguri pentru onaniști de programul TV… ce poate fi mai patetic decât ce faci tu? Praful acesta în diverse culori mă ține pe picioare, în timp ce tu te clatini la orice scuipat al vreunui cretin… te-am simțit eu. Ești slabă. Și nici foarte inteligență nu ești. Ai o viață de rahat și ți-e frică s-o recunoști… E treaba ta, nu mă bag. Și nu am de ce să-ți dau vreo explicație pentru alegerea mea, este felul meu suicidal de a trăi și lașitatea de a mă împotrivi tot a mea e. Așa că bâști de-aici cu lecțiile de morală!

Cum mă simt după ce mă droghez? La început mi se usucă gura, simt picioarele grele, mă apucă vag o senzație de greață și apoi mă ridic și mi se rupe de voi.

N-a simțit nimeni care a fost momentul când m-am prăbușit în propriul meu abis. M-am aruncat în gol pur și simplu, apoi am furat, am mințit, m-am făcut preș… ca să zbor, să fiu cu mult deasupra voastră, să vă privesc de sus, să nu-mi mai pese, să nu mai simt golul, apoi, durerea, seceta din capul pieptului.

Cât m-am chinuit să mă fac remarcat, să mă vedeți, să vă atrag atenția… Acum e prea târziu. I-am lăsat pe toți ceilalți în urmă. Firește că plătesc pentru clipele mele unice de rătăcire. Am gleznele umflate, abia dacă-mi simt articulațiile, mi-e greață tot timpul, vomit. În sevraj știu ce-nseamnă agonia bolnavilor cu cancer în faze finale. Esența durerii absolute, durerea pură, durerea din fiecare celulă, mă dor atomii, mă ustură sinapsele, mă zgârie sângele când curge prin vene… apropo, vrei să vezi ce vene am? Ia uite….le-am ciuruit! Ha ha ha… se strâng de la sarea de lâmâie. Știi care e faza cea mai tare? Aia în care mă păcălesc jigodiile de dealeri și-mi vând biluțe cu capucino. Heroina seamănă cu praful de capucino, fraiero, nici asta nu știai? Și-mi bag praful ăla dulceag în vene. Când sunt în sevraj orice secundă contează, crezi că mai stă cineva atunci să guste, sa irosească materialul aiurea? Să-i vezi pe tovarășii mei cum se ascund în scări de bloc, cum le tremură mâinile și le scapă praful pe jos, apoi să-i vezi în patru labe cum adună heroina de pe ciment și o bagă în vene. Cea mai urâtă treaba e căutatul venelor. Dacă ești precipitat, bagi substanța în masa musculară și e egal cu zero. Se umflă zona, te doare de mori și-ncepi să tremuri ca bezmeticul. Ai dat banii degeaba. Numai când se umple seringa de sânge știi sigur că ai nimerit vena. Am încercat să mă las de vreo două ori. M-au dus și la centru, dar acolo știi cum te tratează? Cu un alt drog, cu metadonă. Și devii dependent de metadonă, un drog aproape legal. Nu te vindecă nimeni de heroină, te fac dependent de altul cu un sevraj mult mai puternic, mai lung, mai ucigător. M-ai întrebat dacă am regrete. Dar tu chiar crezi că stau să mă gândesc la căcaturile astea? Eu am alte repere, fato, eu văd alte culori decât vezi tu, eu nu dau doi bani pe ce vrei tu de la viață și de la oameni. Da, îmi doresc și eu ceva de la viață. Să-mi fie sevrajul suportabil și să am mereu cu ce să-l pun la respect ca să nu mă mai înhațe. Sunt seropozitiv. Nu am avut nicio clipire de șoc când mi-au spus de la centru. Ți-am spus, învelișul acesta grotesc de carne, oase și piele nu valorează nimic. Știi cum îmi miroase voma după ce intru-n criză? A hoit oțetit, acrit, a boască dintr-un teasc împuțit. Dar ce te face să crezi că am nevoie de cineva să mă salveze? Și eu și tu, vom ajunge amândoi fix în același loc, în aceeași poziție. Probabil că eu mai repede decât tine, dar călătoria mea prin viață a fost așa cum mi-am dorit-o. Să fiu în visare și-n nesimțire. Să zbor și să nu simt angoasele realității tale. Pe mine nu mă poate doborî nimeni, pe tine și lătratul unui câine te face să te spârcâi în chiloți. Viața nu trebuie trăită după un șablon. Eu, cel puțin, am rupt tiparul… Hai că am treabă. Poate îți mai scriu cândva…

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Etichete: confesiune, dependenta, droguri, heroina

Post publicat in data 18 apr 2011 la 10:23

in Psihologie.

Pentru a urmari comentariile la acest post foloseste feed-ul RSS 2.0.

Poti lasa un comentariu, sau un trackback de pe propriul blog.

Citeste si:

Opiu

Dependenta de mirosuri. Voi de ce miros sunteti dependenti/e?

documentarul drogadict

Vise cu toptanul. Așteptări cu nemiluita. Aripi, câte-un kilometru fiecare. Rănite la primul zbor mai abrupt. Micșorate 10 metri. Speranțe efervescente. Teatru. Actriță. Măști pe scenă. Măști pe stradă. Vise aruncate la tomberon. Tăiat din aripi încă cinci metri. Audiții. Castinguri. Iar speranțe. Dezamăgiri. Nu sunt înaltă. N-am cu ce umple decolteul. ’Eu nu beau cafea ! Ah, nu e vorba despre nicio cafea? E doar un cod…’ Strânse speranțele de pe jos, una câte una, puse în sertar. Aripi micșorate încă cinci metri. Zbor mai lin și mai precaut. Căutat jumătatea lipsă. Găsit. Făcut copil. Smulse pene din aripi, făcut cuib copil. Cald și pufos. Drum nou. Proaspăt. Neumblat. Pierdut meserie. Găsitorului recompensă. Liniște. Umplut pagini cu cuvinte. Publicate. Citite. Măgulită. Regenerare aripi 10 metri. Zbor plăcut în aer străin. Orbecăială printre fraze. Not my territory. Ambiția cât casa. Teatrul, închis în sertarul de deasupra speranțelor. Ferecate. O nouă provocare. Intrigant de plăcut. Cuvintele ies din ce în ce mai repede. Capătă sens. Iau formă. Plutesc. Prind viață. O nouă meserie. Aripile deschise maiestuos, în total 3 kilometri. Ce studii ai? Ah, nu esti jurnalist? Sorry. Zbor frânt. Jigniri. Insulte. Mai nou, actrițele scriu? Aripi de potârniche uitată în ploaie și frig. Vezi-ți de meseria ta și lasă scrisul. Pornit agale pe jos. Bătut la uși noi și moderne. Din tâmplărie pvc cu termopan. Așezat cuminte oriunde sunt pusă. Plimbat hârtii. Du-le sus. Nu, mai bine jos. Putregai în relațiile dintre oameni. Interviu Cărtărescu. Simplu și dureros de firesc. Redescoperit sertarul cu speranțe. Sub cel cu teatrul. Pornit la drum. Colegi răi. Vicleni. Deschis sertarul meseriei și pusă masca nr. 315. Cea a ipocriziei. Apoi nr. 64: Nepăsarea. Jonglat cu măștile meseriei după bunul plac. Conștientă. Ultimul tren. Singura șansă rămasă. Obosită. Slalom printre hiene. Recunoscut din măști. Unele level up. Aripi împietrite. Un bebe. Descătușată. Liberă. Fericită. Sens nou vieții. Mai puțină încleștare. Relaxare. Redescoperit matrice meserie. Mulțumesc asemenea. Seva și curajul? Din cuib.

» citeste biografia